Psagerul clandestin
de Maria Lazar
Despre spectacol
Europa, 1938. Un bărbat urmărit de autorități se aruncă în apele unui port și reușește să ajungă la bordul unei nave comerciale străine. Este evreu, nu mai are acte și nu există nicio țară dispusă să-l primească.
Pentru echipaj, apariția lui transformă o călătorie obișnuită într-o situație fără ieșire. A-l ascunde înseamnă încălcarea legii și riscul de a pierde totul. A-l preda înseamnă a-l trimite înapoi în mâinile celor de care a fugit. Între cele două posibilități, fiecare încearcă să traseze limita propriei responsabilități.
Cât îi datorăm unui necunoscut? Cât suntem dispuși să riscăm pentru viața altcuiva? Și ce mai înseamnă să fii un om bun într-o lume în care legea și dreptatea au încetat să coincidă?
Scrisă în 1938–1939, Pasagerul clandestin surprinde fascismul înainte ca violența lui să devină imposibil de ignorat: în argumentele rezonabile, în obediența față de autoritate, în apărarea confortului personal și în convingerea că tragedia celuilalt nu ne privește. La bordul unei nave aflate între două țări, o familie descoperă că neutralitatea este doar numele liniștitor al unei alegeri deja făcute.
Realizatorii
Traducere: Ana Cucu
Regie: Catinca Drăgănescu
Scenografie și costume: Andrei Dinu
Asistent scenografie: Ruxandra Preda
Sound design și compoziție muzicală: Horia Constantinescu
Lighting design: Andrei Ignat
Distribuția
Ama Beschieru, Sorin Dinculescu, Anamaria Pîslaru, Vladimir Purdel, Dragoș Stoica, Adelin Tudorache
„Mă gândesc des la Maria Lazar scriind această piesă la sfârșitul anilor 30, în exil, în Danemarca. Războiul nu începuse, amploarea crimei care urma nu putea fi încă măsurată, iar Europa continua să vorbească despre viitor ca și când ar fi avut unul singur. Ea văzuse însă ceva ce ceilalți se străduiau să nu vadă: felul în care lumea poate retrage, puțin câte puțin, dreptul unui om de a exista. Mai întâi îi ia profesia, apoi casa, apoi numele, iar la sfârșit se miră că nu mai are unde să se întoarcă. Maria Lazar a scris despre această dispariție și apoi a dispărut ea însăși, pentru multe decenii, din memoria noastră. E greu să nu simți aici ironia neagră a istoriei.
Am citit Pasagerul clandestin într-un moment în care extrema dreaptă a început din nou să vorbească tare în Europa, iar ceilalți au început din nou să se obișnuiască să o audă. Poate că asta mă neliniștește cel mai mult: obișnuința. Răul nu intră întotdeauna spărgând ușa. Uneori este invitat la masă, primește un pahar, spune câteva lucruri rezonabile despre ordine și siguranță, iar când pleacă observăm că cineva dintre noi a dispărut. Lumea piesei se află între ceea ce crede că este și ceea ce a devenit deja. O recunosc. Uneori am impresia că trăim chiar în acest interval.
Mă gândesc la spectacol ca la un thriller moral. Suspansul nu stă în descoperirea vinovatului, fiindcă aproape nimeni nu pare vinovat și tocmai aceasta este oroarea. Fiecare om are un motiv, o familie de protejat, o lege de respectat, o limită până la care poate merge. Împreună, toate aceste motive închid cercul în jurul celui rămas fără loc. Montez piesa pentru clipa în care personajele înțeleg că alegerea făcută spune despre ele mai mult decât toate lucrurile în care pretindeau că au crezut. Și pentru întrebarea care rămâne după aceea, într-o cameră din care aerul pare să fi fost scos: cât de târziu este prea târziu?”
Catinca Drăgănescu, regizoare