CARACATIȚA

de Catinca Drăgănescu

Despre spectacol

CARACATIȚA reprezintă o incursiune în viața unei banale familii contemporane, privite prin ochii unui adolescent, un spectacol despre tinerețe în lumea de azi, despre cât de greu este să fii tânăr, și cât de dificil este să te formezi într-o societate aflată în criză. Spectacolul îl urmărește pe David și felul în care devine un copil- problemă, atât pentru părinți, cât și pentru școală și prieteni. Este atât o poveste de familie, cât și una de generație, am putea spune – un „coming of age story”, cu toată poezia aferentă vârstei, în care, ca într-o tragedie antică, copiii oglindesc păcatele părinților, fie ei zei, sau muritori.

Vârstă recomandată14+

Spectacolul conține efecte stroboscopice. Nu este recomandat persoanelor cu fotosensibilitate

Realizatorii

Concept și regie: Catinca Drăgănescu
Dramaturgie: Mara Căruțașu și Catinca Drăgănescu
Muzică și sound design: Andrei Dinescu și Andrei Raicu
Scenografie: Ruxandra Preda
Coregrafia: Florin Fieroiu
Măști supradimensionate: Laura Duică și Cătălina Rudeanu
Lighting design: Andrei Ignat
Video proiecție: Raluca Vasilescu

Distribuția

Voicu Aaniței, Mara Bugarin, Nicoleta Hâncu, Corina Moise, Dragoș Stoica, Ionuț Toader

“…Caracatița chestionează mai multe fenomene ale generației Z, încercînd să puncteze și care este responsabilitatea adulților. Asta face ca narațiunea să fie arborescentă (de unde și titlul) și să integreze fire narative secundare: povestea iubitei lui David, o fată dintr-o familie monoparentală precară, care rămîne însărcinată; povestea familiei tatălui lui David, cu cea de-a doua soție și copilul lor; povestea colegului hărțuit la școală etc. ” ( Oana Stoica, Teatru de cartier- Generația Z și părinții toxici)


❝…Caracatița nu scuză, nici nu acuză. În schimb, pune carnea pe copii de bani gata cu tendințe sinucigașe, pe relații adolescentine soldate în avort, pe rețetele psihiatrice care estompează temporar absența unui părinte, pe iubitele mult mai tinere sau pe mame pentru care copiii și afacerile sunt echivalente („Dacă-i scapi din ochi, îți scapă din mână”). De la copilăria în care polițiștii sunt tratați cu mită și până în pragul bacalaureatului care primează în interesele tatălui, în favoarea unei dependențe deja evidente („Faci ce vrei, mie îmi iei bacul”), spectacolul propune, pe o pantă descendentă a subtilității, o cădere în exces văzută în întregime din unghiul subiectiv al lui David (Dragoș Stoica), copilul-problemă.❞ (Adda Mihăescu,„Caracatița” sau generația trauma bond)


“…Caracatița urmărește copilăria și adolescența unui fiu devenit “problemă” din cauza lipsei de atenție și afecțiune a părinților. Este un caz clasic de tipul “în familia asta banii valorează mai mult decât dragostea”, un clișeu care din păcate este cât se poate de comun. Relația dintre mama pasiv-agresivă (Corina Moise), ahtiată după avere, și tatăl “cool” (Ionuț Toader), motociclist și fustangiu care contribuie considerabil din punct de vedere financiar se dovedește a fi marcantă pentru băiatul lor. Cu un fir narativ care se întinde pe o perioadă de câțiva ani, piesa ne invită să fim martori la transformările radicale ce au loc în dinamica dintre personaje.  (Oana Balaci, Inima ca un pumn – Caracatița)


“„Caracatița”, o producție cu care Catinca Drăgănescu marchează un nou teritoriu în Teatrul Masca la conducerea căruia se află de câteva luni, este un spectacol ale cărui text și regie le semnează, e un spectacol puternic, despre familia contemporană, aproape în toate cazurile disfuncțională, despre pericolele adolescenței, despre iubire și neiubire, despre parenting modern, educație și greșelile unei noi generații care nu știe cum să gestioneze viața, sensul, banii, libertatea…„Caracatița” este, cu siguranță, genul de spectacol pe care orice adolescent l-ar gusta, pentru că își va recunoaște acolo frânturi mai mari sau mai mici din propria realitate.(Monica Andronescu, Cinci spectacole pentru publicul tânăr)


“…În Caracatița, vedem “regula”, nu excepția, situația des întâlnită, iar nu cea excepțională și singulară. Catinca Drăgănescu va ajunge și ea acolo unde ne duce teatrul modernist, la o generalizare simbolică, doar că aici nu mai este vorba de general-uman, ci de social și societal-uman. Iar teatrul nu mai e unul estetic și estetizant, cu o ideologie de dreapta separată de către autor de spectacolul său “apolitic” și “artistic”, ci unul implicat pe față în drama desfășurată pe scenă, cu o ideologie de stânga prin care regizoarea chestionează societatea de azi și ce se întâmplă, cu noi toți, în ea. Fără a avea inflexiuni ideologice – eventuale tirade comuniste sau anticomuniste cum scrie la carte -, spectacolul de la Teatrul Masca este unul dintre cele mai profund sociale și politice spectacole românești din câte am văzut în ultima vreme. (Daniel Cristea-Enache, Personaje, Actori, Măști – Caracatița)