STRIGĂTELE PARISULUI

Strigătele Parisului

premiera 23 Mai 2018 în parcul Cișmigiu

 

A încerca să aduci în fața publicului sub formă de statui vivante “meseriile uitate ale Parisului “ este un demers artistic și moral în acealși timp, căci nostalgia care îmbracă toate aceste imagini nu este capabilă să ascundă realitatea dură a unor vieți care nu aveau deloc certitudinea zilei de mâine. Au vorbit despre această realitate a secolului XVIII în special numeroși autori care s-au dedicat acestui subiect, precum Alfred Franklin care a publicat un extrem de valoros Dictionnaire des Arts et Metiers (1950), Louis Sebastien Mercier cu Tableau de Paris (1781), Charles Yriartre cu Paris grotesque și Les celebrites de la rue (1878). Informații pretioase se găsesc în operele lui Moliere, Beaumarchais, Giacomo Casanova, Loius- Fernand Celine, Carlo Goldoni, Victor Hugo, Panait Istrati, Mantaigne, Marcel Proust, Jean – Jaques Rousseau, Antoine de Saint – Exupery, Sain Simon, Francois Villon, Emile Zola. ,

Parisul acelei perioade era extrem de colorat atât în ceea ce privește lumea din trăsuri cât și mai ales lumea pe jos, acea mulțime care fosgăia de colo colo în căutarea a “quelque chose a manger” și care își strigă dorința în gura mare încercând să oprească fie și pentru o secundă, fie și pentru o pară mulțimea elegantă și disprețuitoare a trăsurilor. Parisul acelor vremuri era zgomotos, plin de strigătele micilor negustori de tot felul și de toate cele, un fel de muzică a nevoii de a trăi.

Întreg spectacolul se va termina însă tonic, Imnul Republicii din Montmartre vorbind despre extraordinara reușita a unor artisti ceva mai tineri, trăitori deja în veacul al XX lea (dar ce înseamnă timpul real față de splendoarea timpului scenic?), care au colonizat o comună din apropierea Parisului și au izbutit să o dedice în întregime artei mutând practic Parisul boem și artistic acolo. Vesel, insolent adesea dar degajând o extraordinară energie, Imnul va aduce alături statuile noastre pentru a transmite încă odata publicului bucureștean, locuitorilor Micului Paris chemarea de sirenă a locului în care istoria este inseparabilă de arta. Mont,la d,su, et tu verras Montmartre!

Mihai Mălaimare -scenariul și regia

Adina Mastalier -scenografia și costume

Răzvan Alexandru Diaconu – muzica

Haricleea Bădescu – canto

Vânzătoarea de chibrituri – Anamaria Pîslaru

                  Era întâlnită la încrucișarea străzilor și oferea, pentru câteva parale un pachet de chibrituri sau pietre de scăpărat. Tristă mai mereu, căci profitul era mic, șoptea uneori un refren la fel de nefericit ca propria-i privire:Chibrituri, chibrituri, poate cumpărăți / Încerc să trăiesc cu banii ce-mi dați</Chibrituri vă vând, chibrituri luați /Aprindeți-vă focul, luați, nu plecați!<

Dantelăreasa – Dora Iftode

Dantela a cucerit Parisul încă din scolul XVI. În secolul XVII, Colbert, celebrul ministru de finanțe al lui Ludovic al XIV lea a salvat producția franceză transformând-o într-o adevărată industrie. “La Paris poți fi sărac lipt dar trebuie neapărat să ai mănuși, chiloți de mătase și dantele” scria Mercier. În Faubourg Saint Antoine unde erau instalate, dantelăresele scriau cu degetele muzica firului de mătase!

Vânzătorul de orvietan – Valentin Mihalache

Cunoscut în tot Parisul, un oarecare Christophe Contugi făcea din micul său comerț un adevărat spectacol. Medicamentul pe care îl vindea și pe care îl botezase singur Orvietan, ajuta la lecuirea tuturor bolilor din lume. “Am inventat cel mai bun leac / Nu-l are nimeni pe Pământ / Orvietanul nu e fleac / Vindecă tot, eu nu vă mint!

Vânzătorul de panglici – Sorin Dinculescu

Panglicile au creat la Paris o adevărată frenezie, se puneau peste tot, pălării, haine, pantaloni, pantofi, de toate culorile și făcute din orice fel de material de la lână ordinară și până la mătase. Un vânzător de panglici era cu adevărat o apariție pe malurile Senei!

Vânzătoarea de mături – Vera Brătfălan

Mături, măturici, pămătufuri, se plimbau pe străzile Parisului în căutarea celor care luptau cu praful și gunoiul din abundență la vremea aceea! Strigătul celebru : mătura, mătuuuuuuuraaaaa avea să fie cel mai longeviv, ajungând până în zilele noastre!

Aprinzătoarea de felinare – Tiberiu Nicuț

În nopțile fără lună străzile Parisului erau un adevărat coșmar! Au apărut întâi felinarele cu lumânări, apoi cele cu gaz iar arpinzătorul de felinare era una dintre cele mai pitorești figure pe care strada pariziană a cunoscut-o!

Vânzătoarea de ouă – Cristina Albișoru

 În fiecare dimineață strigătele ei anunțau micul dejun și o nouă zi pentru toată lumea, săraci și bogați! Ouă albe, ouă roșii făceau deopotrivă celebra omleta pariziană!

Cântăreața – Alina Bondoc

Se cântă pe străzile Parisului despre orice, despre crime, despre execuții, despre iubire, se cântă cu tristațe, se cântă cu voie buna din acordeon sau din vioară Glasurile cântărețelor umpleau clipele Parisului ca un fel de știri cântate!

Vânzătorul de cutii – Ionuț Ghiorghe

Pitoresc la înfățișare, vindea cutii de toate dimensiunile și culorile! Cartonul era materialul casnic cel mai folosit atunci și a răscoli prin grămada de cutii pe care o purta  cu el era o adevărată încântare! Domnișoare, domnișoare/ Am cartonul cel mai mare/ Pentru tot felul de doamne/ Cartonașul meu nu doarme!

Spălătoreasa – Alina Crăiță

O, ce figură pitorescă pe malurile Senei! Nicăieri în lume nu se spalau atat de multe camasi ca la Paris! Dar, daca trec de cateva ori prin mana spalatoreselor guralive camasile devin biete carpe de vase. Gurese ca niste vrabii se certau cu trecatorii, iar cand nu-i dovedeau cu vorba isi ridicau poalele aratandu-le fundul!

Vânzătoarea de dulciuri – Laura Dumitrașcu Duică

Multă vreme necunoscut, apoi importat din Indii, zahărul a devenit un bun comun abia din secolul XV când a început cultivarea trestiei de zahăr în Franța și Spania. În secolul XVIII erau denumite cu termenul de confiture cam tot ceea ce era dulce, gemuri, dulcețuri, jeleuri, marmalade, siropuri. La colț de stradă sau în magazinașe cochete, dulcele făcea parte din viața de zi cu zi a parizienilor!

Vânzătorul de tigăi – Mario Garcia Valdevira

Uneori artizani recunoscuți, dar cel mai adesea niște cârpaci, colindau Franța vânzând și reparând tigăi și oale. Aveau un fluier cu care își însoțeau strigătele adesea cu două înțelesuri: Domnișoara strigă satul/ Că tigaia-ți s-a stricat /Iată a venit băiatul/ Și repară tot ce-i spart!

 Vânzătoarea de pește – Cristina Panait

Erau cunoscute în întreg Parisul ca fiind cele mai vulgare, bețivance desăvârșite, bătăușe și  slobode la gură cât încape. Peștele era însă o mâncare căutată așa că lumea accepta ca fără vânzătoarele acestea îngrozitoare n-ar fi avut nici pește și nici fructe de mare. Așadar “hai la pește, măi!”

Modista –  Sonia Kalman

Tânără, frumoasă, iubește florile și pălăriile de paie pe care le garnisește cum știe ea mai bine. Și uneori, când este singură în atelier, pălăriile și florile devin oameni și lumea sclipește ca aripile unui gingaț fluture.

Plăpumăreasa – Daciana Voinescu

În zilele de vară, în colțuri dosite și la adăpost de razele soarelui și praful drumului, o femeie desfăcea și refăcea saltelele simțindu-se ca un demiurg care construiește și distruge destine! Când visurile ei se destrămau din cauza unei înțepături în acul curbat viața revenea la griul urât și murder al saltelelor la care lucra.

Vânzătorul de otravă pentru șobolani – Andrei Costin

Urât, misterios însă, un om își purta pe străzile Parisului, ascunsă în sticluțe colorate teribila otravă pentru nu mai puțin îngrozitorii șobolani  care cutreierau orașul în lung și în lat. Vânzările mergeau bine, atunci ca și acum șobolanii își vedeau de treaba lor, prea puțin sensibili la leacuri de acest fel.

“Pentru șobolani cât vaca o pisică nu e bună/ Doar otrava mea minune șobolanii ți-i adună”.

Parteneri si colaboratori:

Politica de cookie | Politica de confidentialitate