INTRUSA

intrusa_afis

Intrusa

premiera 27 aprilie 2004

 

 

Spectacol nerecomandat minorilor sub 16 ani!

Doi fraţi gemeni, uniţi printr-o dragoste imposibil de separat, iubesc aceeaşi femeie. Apărută între ei ca o nălucă, este pe punctul de a deregla un mecanism care părea inatacabil. O vând la un bordel şi sfârşesc prin a se târî scheunând la picioarele ei. Se bat pentru ea bărbăteşte, fără menajamente, pe viaţă şi pe moarte. Juliana trebuie să moară şi este omorâtă pentru că, fără să vrea, fără să ştie, fără să poată altfel, nu a fost decât o intrusă.

Mihai Mălaimare spune povestea Intrusei lui Borges cu puţine cuvinte. Muzica argentiniană perfect aleasă de Gabriel Bassarabescu, dansul trasat remarcabil de Ioan Tugearu, simplitatea decorului propus de Sanda Mitache, dar mai ales expresivitatea şi jocul actorilor suplinesc aceste vorbe care ar fi putut profana sentimentele şi trăirile dezlanţuite.

 

Autorul despre text

Ca toate marile creaţii ale omului, dragostea este dublă: e norocul cel mai mare şi nenorocirea cea mai mare. Da, dragostea este o floare de sânge.

Îmi amintesc că am scris o povestire care se numeşte INTRUSA. Doi cuţitari, doi fraţi omoară o femeie pentru că sunt geloşi unul pe altul. Singurul mod de a scăpa de ea era să o înjunghie cu cuţitul. Ajunsesem la ultima propoziţie. Mama mea scria după dictare. Si-i displăcea total. Se săturase până peste cap de cuţitari şi de cuţite. Ajunsesem tocmai la momentul în care fratele mai mare trebuia să îi spună celui mic că înjunghiase femeia în acea dimineaţă. Sau o strangulasem, nu mai ştiu – de ce să intrăm în detalii macabre? Trebuia să spun asta, dar nu găseam cuvintele potrivite.

I-am spus mamei:

”Cum naiba poate s-o spună?”

Ea mi-a răspuns:

”Lasă-mă să mă gândesc.”

După un timp, mi-a spus dintr-odată:

“Ştiu ce-a spus”.

”Atunci scrie”.

Ea a scris şi eu am pus-o să-mi citească ce-a scris:

”La lucru, frate. Astăzi am omorât-o”.

Povestea s-a sfârşit. Mama a devenit într-un sens, unul din personajele din povestire. Mi-a dat cuvintele cheie pentru povestirea INTRUSA, poate cea mai bună povestire a mea – sau poate singura povestire pe care am scris-o vreodată.

(Conferinţe, martie 1980, Jorge Luis Borges)

Distribuţia:

Juliana – Valentina Văduva/ Alina Crăiţă
Fernanda – Delia  Badea/ Magda Frâncu Ana Sivu Daponte /Anamaria Pîslaru
Christian – Cosmin Creţu
Eduardo – Valentin Mihalache
Orbul/Chelnerul –  Daniel Făt/Sorin Dinculescu
Christian copil – Vlad Bârsan
Eduardo copil – Eduard Nistor

Realizatori:

Scenariul şi regia – Mihai Mălaimare
Scenografia şi costumele – Sanda Mitache
Coregrafia – Ioan Tugearu
Muzica – Gabriel Bassarabescu
Lupte scenice – Szoby Cseh

Într-o lume invadată de atâtea experimente mediocre am descoperit un spectacol de excepție : Intrusa, gândit și regizat de Mihai Mălaimare, după ,,cea mai buna povestire” a lui J.L. Borges, după cum a mărturisit celebrul scriitor argentinian. Mihai Mălaimare reușește, ca scenarist și regizor, un spectacol provocator, în care timp de 85 de minute nu se rostesc decât doua-trei cuvinte. În rest, 84 de minute fără o vorbă, dar atât de frumoase, fermecătoare, un încântător spectacol în care personajele principale sunt Lumina, Muzica și Mișcarea, ce redefinesc în altă cheie, modernă, tineri actori de teatru clasic, dăruiți total crezului artistic. Spectacolul este o pantomimă modernă, o uluitoare poveste dansată în care replicile sunt înlocuite de expresivitatea corporala și simfonia gesturilor (la care au  lucrat ,,cum laudae” remarcabilii Ion Tugearu și Soby Cseh), iar metafora se hrănește din maiestuosul joc de culori și din fascinanta muzică argentiniană (,,10 cu felicitări” pentru compozitorul Gabriel Bassarabescu, care a potrivit trepidantele ritmuri sud-americane, dar a și compus pentru această tulburătoare poveste). Desenul scenic al lui Mihai Mălaimare are sensibilitate și idee, claritate și forță de sugestie, în superba scenografie a Sandei Mitache. Intrusa înseamnă, evident, un remarcabil spectacol de echipă, de teatru modern total.

(Mircea M. Ionescu – ,,Gardianul”)

Se poate vorbi despre condiţia femeii în puţine cuvinte. Iar acest lucru poate fi posibil cu ajutorul artei. Spectacolul Intrusa, care se joacă în această stagiune la Teatrul Masca prezintă o dramă, vorbeşte despre iubire, vorbeste depre viaţă şi mai presus de toate vorbeşte despre femeie, în toată splendoarea goliciunii trupului şi a sinceritătii sufletului. “Sacrificiu sau acceptare?”, se va întreba spectatorul şi poate va conştientiza că aceste trăiri transpuse în limbajul dramei teatrale sunt de fapt imaginea dramei cotidiene cu care se poate identifica orice femeie. Regizorul Mihai Mălaimare nu a avut nevoie de cuvinte pentru a spune o poveste. Actorii se joacă, suferă, trăiesc prin gesturi, prin dans, prin râsete şi chicoteli şi prin suspine. Juliana este o femeie care ştie că se lasă purtată în absurdul pasiunii celor doi bărbaţi. O vând la un bordel, vor să o împartă apoi prin violenţă. Ce e mai importantă, iubirea dintre cei doi fraţi sau pasiunea pentru ea? La sfârşit, “Intrusa” trebuie să moară… Regizorul Mihai Mălaimare, Sanda Mitache ca scenograf şi Ion Tugearu în postura de coregraf au creat un spectacol al vieţii printr-un limbaj nonverbal. Spectatorii sunt uimiţi pentru că metaforele sunt mai mult decât realiste. Jocul actorilor pune pe gânduri şi provoacă întrebări. Este femeia o intrusă?

(Iulia Sima – www.garbo.ro)

Cine ar fi crezut că după Borges se poate face teatru?! Se poate, dacă ne orientăm spre literatura sa timpurie, atunci când marele scriitor latino-american a fost tentat de realism. E greu de spus cum i-a căzut în mână actorului Mihai Mălaimare povestirea Intrusa şi, mai ales, cum de i-a dat prin minte s-o pună în scenă. Oricum, ca director al Teatrului “Masca” şi din dorinţa de a-şi renova repertoriul, ideea lui nu a fost rea. Spectacolul lui Mihai Mălaimare este o realizare interesantă, acesta înţelegând că un autor de factura lui Borges, fie şi în tinereţe, nu era captat atât de miza psihologică, cât de semnificaţia filosofică a situaţiei. Am apreciat claritatea discursului dramatic, tot timpul potenţat şi amplificat, pentru a spori tensiunea. De bună seamă, dacă punerea în scenă ar fi fost realizată cu ajutorul cuvintelor, probabil că piesa ar avea mai mult succes. Dar, nefiind vorba de un teatru obişnuit, ci de o reprezentaţie în care, până la urmă, drama cărnii este aceea a ideii, soluţia găsită de regizor poate fi cea mai fericită.

(Dan Stanca – LiterNet.ro)

Intrusa lui Jorge Luis Borges, fără cuvinte, aşa cum a văzut-o domnul Mihai Mălaimare, a reuşit să ne lase fără cuvinte. Intrusa – Juliana – a fost, până în ultima clipă,un personaj de excepţie. Până la final nu ştii dacă să o iubeşti sau să o urăşti, dacă să o admiri sau să o condamni, dacă emană puritate sau viciu şi, deşi Orbul încheie povestea spunând că cei doi fraţi trebuie să facă un legământ al tăcerii şi al uitării, cu siguranţă că spectatorii din seara asta nu o vo ruita. Pe tot parcursul spectacolului, limbajul nonverbal face deliciul şi solicită la maxim toate simţurile. Şi câte “lacrimi” însângerate de lumina reflectoarelor au căzut la final. Efectul a fost cel scontat. Eu, cel puţin, aveam acel nod în gât care precede şirul lacrimilor. Nu ştiam dacă să plâng pentru drama personajelor sau pentru fericirea din sufletul meu, văzând ca actorul care mi-a încântat copilăria cu “Titanii din Titan”, a devenit regizorul care îmi va completa nevoia de frumos, de artă, de introspecţie. Mai ales acum, la vârsta maturităţii. Titanul Mihai Mălaimare nu s-a dezminţit.

(Camelia Visinescu – http://www.lifestyle.ele.ro/)

Parteneri si colaboratori:

Politica de cookie | Politica de confidentialitate